România a ales, în urmă cu aproape două decenii, orientarea occidentală, europeană şi modernă în privinţa securităţii sale. Această opţiune se bazează pe doi piloni, unul euroatlantic şi unul european, cu valoare egală pentru securitatea ţării noastre.

Diplomaţia, noile capacităţi umane şi creativitatea în politica externă au dat naştere la cea mai recentă capabilitate a politicii externe, de securitate şi apărare a României, în domeniul dreptului internaţional şi al apărării poziţiilor în dispute mediate sau rezolvate în cadrul Curţilor Internaţionale (aşa cum a făcut-o în timpul procesului de la Haga).

Ca una dintre componentele abordării integrate a obiectivelor de politică externă, securitate şi apărare ale României, diplomaţia şi politica externă pot fi o cale către utilizarea eficientă a resurselor. Gândită cu atenţie şi prudent, această componentă poate face ca România să obţină mai mult cu aceleaşi resurse. Abordarea integrată a tuturor obiectivelor din această sferă poate permite alocări rezonabile şi cumpănite de resurse pe cele trei dimensiuni iar rezultatul acţiunii conjugate şi sinergice să fie atingerea obiectivelor stabilite realist şi rezonabil cu eficienţă maximă.

Parteneriatul Strategic cu SUA este o componentă esenţială a poziţiei României în cadrul structurilor euroatlantice. Parteneriatul Strategic este un instrument esenţial pentru dezvoltarea capabilităţilor proprii şi valorificarea experienţei SUA. Parteneriatului Strategic necesită o reevaluare şi extindere în domenii precum cooperarea pentru reducerea ameninţărilor, creşterea nivelului şi a calităţii transferului tehnologic – necesar în postura de ţară la frontiera Alianţei, precum şi introducerea unei dimensiuni referitoare la educaţie şi transferul de know how – organizare, modalităţi de administrare şi conceperea curiculei în pregătirea şi instruirea în domenii de vârf, prin construirea acestor capabilităţi în România la standardele mondiale cele mai înalte.

Uniunea Europeană abordată în noua paradigmă a participării

Calitatea de membru al Uniunii Europene este cel de-al doilea pilon major în structura de securitate a României. UE este şi un important actor de securitate, cu un impact major la nivelul securităţii economice şi al prosperităţii. Mecanismele de coeziune, solidaritatea şi principiile de funcţionare ale politicii comunitare – inclusiv cele de politică externă, apărare şi securitate – au un rol relevant în arhitectura de securitate a României.

Pentru o valorificare deplină a statutului României de membru al UE, este necesară eliminarea diferenţelor formale specifice ale statutului de ţară nou intrată în alianţă în ultimul val şi soluţionarea diferenţelor rezultate din gradul de integrare al ţării noastre în Uniunea Europeană. Încheierea reformei din Justiţie şi funcţionalitatea mecanismelor de combatere a corupţiei, de integritate, adoptarea legii lobby-ului, respectarea angajamentelor asumate pot determina integrarea deplină în Uniune şi la nivelul domeniilor tradiţional problematice, cu consecinţa firească a eliminării mecanismului de verificare şi cooperare.

Este necesară conturarea echilibrată a profilului României ca stat membru în UE, adaptat aspiraţiilor, capacităţii politice, resurselor şi ambiţiilor rezonabile ale României, a intereselor sale primordiale la nivelul unor politici europene şi regiuni geografice de proximitate.

Trebuie dezvoltate abilităţile de construire a alianţelor flexibile pentru majorităţi necesare promovării eficiente a intereselor României la nivel european. Priorităţile noastre sunt îndeplinirea criteriilor Shengen şi ridicarea limitărilor şi derogărilor la libera circulaţie a cetăţenilor români, aplicarea completă şi fără restricţii a dreptului neîngrădit la muncă al resortisanţilor români la nivelul tuturor statelor Uniunii Europene, în condiţii egale, recunoaşterea studiilor şi diplomelor şi eliminarea barierelor administrative pentru plată egală la muncă şi pregătire egală, la nivelul UE.

Uniunea Europeană este principalul partener al politicii europene a României şi ea trebuie abordată în noua paradigmă creată ca urmare a accederii în Uniunea Europeană: pe de o parte rămân în prim plan relaţiile bilaterale tradiţionale pentru legăturile cu statele membre ale UE. Pe de altă parte, calitatea de membru în Uniunea Europeană introduce cea de a doua dimensiune, a diplomaţiei comunitare în interiorul Uniunii, aici manifestându-se şi linia fină de demarcaţie între politica externă şi politica internă, respectiv între politicile interstatale, poziţii agreate şi negocieri şi elementele clare de politică internă implicate în dimensiunea comunitară.

În formularea profilului de ţară al României, pe lîngă componentele absolut obligatorii ale responsabilităţilor pe dimensiunile de securitate şi apărare, urmează a fi conturate imaginea, poziţia şi percepţia publică la nivel european prin care să reuşim promovarea intereselor naţionale prin intermediul Uniunii Europene. Trăsătura esenţială ce va fi valorificată este cea de punte de legătură a UE cu vecinătatea imediată, cu Balcanii de Vest şi statele din Parteneriatul Răsăritean, cu regiunea Mării Negre şi Statele Orientului Mijlociu Extins. Parteneriatul Strategic pe care îl desenează România în raport cu Turcia poate avea şi componenta de interfaţă a acestui stat cu UE, datorită sprijinului constant acordat de România pentru integrarea Turciei în UE şi a sprijinului public cel mai ridicat la nivelul statelor europene pentru acest demers.

Implementarea politicilor prioritare pentru România în cadrul UE precum cele de agricultură, turism, transporturi, politică de vecinătate, politică externă şi de securitate trebuie să se reflecte în reprezentarea României la nivelul poziţiilor din cadrul structurilor europene şi la nivelul dimensiunii şi funcţiilor misiunii României pe lîngă Uniunea Europeană.

Parteneriate strategice şi cooperare economică privilegiată

România trebuie să-şi dezvolte şi alte instrumente complementare pentru asigurarea securităţii naţionale. PNL susţine dezvoltarea unui parteneriat strategic real cu Polonia şi Turcia şi considerăm utilă lansarea negocierilor pentru un parteneriat strategic cu Suedia, cu relevanţă majoră la nivel european. Acest parteneriat asigură o creştere a eficienţei demersurilor României la nivel european şi euroatlantic pe teme ce preocupă dimensiunea răsăriteană a UE şi NATO.

La nivelul dimensiunii economice, ne propunem să negociem şi să lansăm parteneriatul cu Germania, cea mai importantă economie şi motorul UE, unul dintre destinatarii europeni ai exporturilor româneşti. Colaborarea strânsă pe această dimensiune cu Austria este una naturală şi derivă din statutul său de cel mai important investitor strategic în domeniul bancar şi energetic al României.

Utilizarea instrumentelor tradiţionale şi moderne în domeniul securităţii

România trebuie să-şi consolideze profilul şi instrumentele de securitate, utilizând la maximum toate organizaţiile şi instituţiile ce aduc elemente suplimentare şi concură la securitatea internaţională. În acest sens, nu ne permitem să pierdem valoarea adăugată a instrumentelor tradiţionale precum ONU şi OSCE, a altor organizaţii care sunt depozitare ale instrumentelor de control al armamentelor nucleare şi convenţionale şi a Tratatelor de neproliferare sau reducere a armelor de toate categoriile.

În noul context regional, o valoare adăugată relevantă poate veni din desenarea, negocierea şi realizarea unui parteneriat strategic Suedia-Polonia-România-Turcia, pe baza cooperării NATO-UE şi a celei transatlantice. La nivel global, o valoare adăugată consistentă şi pentru aliaţii şi partenerii ţării noastre poate fi reconsolidarea relaţiei bilaterale cu noii actori globali emergenţi relevanţi China, India, Brazilia, Africa de Sud,  pe baza relaţiilor tradiţionale bune ale României cu aceste state. Valoarea adăugată este necesară la nivelul Cooperării la Marea Neagră-Marea Caspică şi a relaţiilor tradiţionale şi reconstruite cu statele caucaziene, ale Asiei Centrale şi din Orientul Mijlociu Extins.

ONU şi OSCE ca actori politici

România susţine rolul ONU şi OSCE pe dimensiunea politică. ONU trebuie să rămână depozitarul şi gardianul regulilor de comportament între state şi actori non statali, trebuie să vegheze la dimensiunea etică şi legală a respectării angajamentelor existente şi să-şi afirme rolul de creator al normelor şi regulilor într-o lume globalizată, interdependentă.

Problemele ridicate de globalizare trebuie rezolvate la nivel mondial, chiar dacă se referă la unii perdanţi sau excluşi din acest proces, împinşi sau auto-izolaţi la periferia sistemului mondial. Abordarea trebuie să fie de tip liberal, cu un set minim de valori respectate unanim şi care stau la baza comportamentului, reguli ce limitează pragmatismul consumist sau pertractant, iar respectarea regulilor trebuie supervizate la nivelul Naţiunilor Unite. În aceeaşi măsură, OSCE trebuie să-şi conserve rolul de spaţiu al negocierilor politice şi dimensiunea politică de garant al angajamentelor şi comportamentului la nivel european.

Relaţii externe strategice şi zone cu valoare adăugată pentru parteneri şi aliaţi

Accentul politicii externe se va aşeza pe relaţiile externe strategice acolo unde România are interese specifice. În plus, România va pune accent pe relaţii tradiţionale la Răsărit şi din vecinătate acolo unde poate aduce o valoare adăugată de expertiză şi cunoaştere, pe dimensiunea relaţiilor politice,  pentru aliaţii din NATO şi partenerii din UE: Balcanii de Vest, Statele caucaziene, statele noului Orient European, Asia Centrală, orientul Mijlociu Extins.

Marea Neagră rămâne o zonă de interes strategic deosebit prin prisma poziţiei geografice dar şi a rolului pe care-l poate juca în transportul de hidrocarburi şi resurse energetice, în asigurarea securităţii energetice a României şi contribuţia substanţială, pe acestă dimensiune, la nivelul UE. Coordonatele şi instrumentele sunt multiple, în ciuda rezervelor şi blocajelor unor state riverane. Inventivitatea şi capacitatea de inovare a abordărilor cu geometrie variabilă sunt şansa României de a aduce o valoarea adăugată importantă, pe această dimensiune, aliaţilor şi partenerilor săi.

Relaţiile, pe această dimensiune, se disting în trei grupe:

1. Parteneriat strategic cu Turcia. Relaţia cu Turcia trebuie dezvoltată ca rezultat natural al susţinerii publice pentru integrarea Turciei în UE şi a nivelului de cooperare economic, al investiţiilor capitalului turc în România. România şi Turcia au interese comune şi în securitatea la Marea Neagră, rolul Turciei la strâmtori fiind crucial. Construcţia are fundamente solide, pe baza relaţiei militare excelente şi a susţinerii aspiraţiilor europene ale Ankarei, dar şi a dimensiunii energetice în curs de extindere. România recunoaşte rolul major al Turciei la Marea Neagră, în stabilizarea Orientului Mijlociu Extins, în cadrul NATO – a doua armată a Alianţei – şi ca model de stat musulman sunit secular modern. Parteneriatul trebuie să reafirme principiile fundamentale europene şi să fie dezvoltat indiferent de prezenţa la guvernare în Turcia a unei puteri politice sau ale alteia;
2. Relaţia cu statele caucaziene este relevantă din unghiul de vedere al securităţii energetice, al capacităţii de producţie şi tranzit şi al poziţiei geografice. România susţine suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a celor trei state caucaziene. Georgia este de importanţă majoră strategică pentru comunitatea euro-atlantică, pierderea orientării democratice şi pro-occidentale a Georgiei însemnînd pierderea Mării Megre şi a culuarului de tranzit Asia Centrală-UE. Azerbaidjanul este stat pivotal relevant în producţia şi tranzitul din surse şi pe rute alternative ale hidrocarburilor iar relaţia României cu Armenia a fost tradiţional foarte bună;
3. Relaţia cu statele din Asia Centrală trebuie regăsită, Kazahstanul jucând un rol major de echilibru în regiune şi fiind relevant prin prisma investiţiei în cel de-al doilea producător de petrol din România. Turkmenistanul are rezevre de hidrocarburi neexplorate şi neexploatate, cu relevanţă deosebită în echilibrul energetic global iar Uzbekistanul este vecin imediat al Afghanistanului, jucând un rol relevant în securitatea regiunii, în tranzitul forţelor şi rezervelor către trupele din Afghanistan şi în controlul traficului de droguri spre Europa. Resursele energetice din regiune sunt majore iar aportul la proiectele alternative de producţie şi transport cruciale.

Relaţiile la Răsărit: Federaţia Rusă, Republica Moldova, Ucraina

România a avut o serie de rezerve, limite şi frustrări, totodată, pentru abordarea politicii la Răsărit. Această dimensiune trebuie recâştigată şi prioritizată atît prin calitatea şi eficienţa personalului implicat, cât şi prin capacitatea de a genera valoare adăugată aliaţilor şi partenerilor României.

Relaţia cu Federaţia Rusă trebuie reconstruită cu ingeniozitate şi reţinere, în consultare permanentă cu aliaţii şi partenerii noştri, fără gesturi şi angajamente ce pot afecta eşafodajul de securitate al României. Avem teme de constencios istoric cu Federaţia Rusă, dar suntem dispuşi să construim pe viitor relaţii comune bazate pe respect reciproc. Chestiunile istorice trebuie să intre într-un proces de consiliere care poate fi impulsionat de dezvoltarea relaţiilor şi iniţiative constructive orientate spre viitor.

România susţine suveranitatea, independenţa reală şi integritatea teritorială a Republica Moldova şi vede relaţia bilaterală întemeiată pe principiile parteneriatului special şi identităţii comune, a drumului spre Uniunea Europeană consistent în reforme şi realist în aşteptări. În faţa provocărilor noii puteri politice de la Chişinău, România trebuie să reacţioneze cu sprijin economic direct şi investiţii în economia Republicii Moldova. Valorile culturale comune, identitate şi limba sunt elemente ce pot cataliza eforturile noastre pentru proiectul integrării Republicii Moldova în UE, proces ce poate rezolva prin finalitatea sa şi problemele de natură istorică.

Relaţia cu Ucraina trebuie să se bazeze pe sprijinul constant şi asistenţa pentru reforme, democratizare şi europenizarea sistemului normativ şi instituţional, pe reforme consistente ale sectorului de securitate şi îndeplinirea criteriilor politice şi tehnice de integrare în NATO. După rezolvarea problemelor contensiosului delimitării platoului continental, între România şi Ucraina nu mai există probleme de natură teritorială sau non-teritorială în dispută ci doar chestiuni de natură tehnică, de respectarea unor acorduri internaţionale în materia drepturilor omului sau mediului, pentru care există cadrul legislativ şi de convenţii internaţionale în măsură să stabilească gradul de respectare al angajamentelor în cadrul instrumentelor internaţionale respective.

În abordarea substanţiată şi coerentă a politicii la Răsărit, România va trebui să valorifice parteneriatul UE-NATO pe relaţia Suedia-Polonia-România-Turcia, state interesate de această dimensiune, cu greutate specifică şi relevanţă considerabilă şi care pot juca împreună un rol esenţial în proiectarea unor politici comune la nivelul UE şi NATO.

Vecinătate apropiată sau strategică.

Balcanii de Vest sunt o regiune de relativă instabilitate şi fragilitate statală în vecinătatea României. Primirea cât mai rapidă a Macedoniei în NATO prin deblocarea afacerii numelui, relaţia strategică, democratizarea şi europenizarea Serbiei şi antrenarea în Parteneriatul individual cu Alianţa, angajarea într-o soluţie solidă de consens fezabilă şi sustenabilă în relaţia cu regiunea Kosovo sunt obligatorii. România poate recunoaşte Kosovo doar după ce această structură politică va fi recunoscută de către Belgrad. În fine România susţine o soluţie realistă şi sustenabilă la fragilitatea statală şi la lipsa de coeziune societală în Bosnia Herzegovina.

Orientul Mijlociu – este o zonă tradiţională a relaţiilor foarte bune ale României cu toate părţile implicate. Aici decenţa, echilibrul şi rezerva în a aborda problemele dincolo de capabilităţi se poate dovedi esenţială pentru capacitatea noastră de susţinere a comunităţilor de români din toate statele din zonă. Trebuie valorificate la maximum relaţiile tradiţionale şi capacitatea de a aduce valoarea adăugată în sistemul complicat al soluţionării dosarelor din regiune.

Relaţiile cu noile puteri emergente şi spaţiile tradiţionale în curs de dezvoltare

România trebuie să-şi regândească relaţiile cu noile puteri emergente, membrii BRIC-Brazilia, Rusia, India şi China, dar şi relaţiile economice cu Coreea de Sud. Noile puteri emergente oferă oportunităţi de piaţă, constituie spaţii în care competiţia este la vârf iar ţara noastră a pierdut ritmul şi competiţia cu ceilalţi membri ai UE pentru această componentă. Relaţiile trebuie să respecte regulile şi politicile europene, ale drepturilor de autor, competiţiei şi taxelor comune la importuri din terţe state.

Abordarea selectivă a relaţiilor cu state în curs de dezvoltare din  Asia şi Africa trebuie făcută prin prisma capabilităţilor şi relaţiilor României cu aceste state, a valorii adăugate pe care o pot aduce economiei româneşti, partenerilor şi aliaţilor.

Pe toate aceste dimensiuni trebuie dezvoltate formule stabile, ad-hoc sau itinerante de diplomaţie economică eficientă.

Politica faţă de românii de pretutindeni: revizuirea temei.

România are constituţional responsabilităţi faţă de resortisanţii săi oriunde s-ar afla. Trendul pe care se dezvoltă, însă, astăzi subiectul românilor de pretutindeni a produs deja aberaţii instituţionale, efecte secundare costisitoare şi chiar tensiuni cu vecinii. România nu-şi permite construirea în afara ţării, în misiuni diplomatice, a unui guvern pentru milioanele de români aflaţi peste hotare, majoritatea refuzînd relaţia cu ţara de baştină. Administraţia şi politicile publice se aplică la Bucureşti şi la nivelul administraţiilor statelor unde concetăţenii noştri au ales să se stabilească. Abordarea globală şi comunitară poate crea dificultăţi şi dă naştere la incapacitatea de a interveni în cazurile punctuale ce necesită asistenţa statului român. Modul în care vedem abordarea acestei teme este la nivel bilateral, cu statul gazd㠖 comunitar cînd e vorba de state europene – fapt ce nu înseamnă că excludem intervenţii prompte în cazul exceselor, manifestărilor xenofobe sau calificat dirijate pe criterii etnice. Principiile noii abordări propuse sunt:

-         loialitate faţă de statul gazdă;

-         utilizarea relaţiei bilaterale pentru a sprijini crearea de către statul gazdă a facilităţilor şi cadrului de păstrare a identităţii culturale şi lingvistice;

-         sprijinirea resortisanţilor români în dobândirea de poziţii politice în statul gazd㠖 fapt ce ar determina soluţionarea la acest nivel a problemelor şi avantaje reale pentru România în relaţia cu statul respectiv;

-         utilizarea mecanismelor internaţionale multilaterale pentru respectarea drepturilor minorităţilor în statul gazdă la nivelul standardelor europene;

-         respectarea deplină a drepturilor omului pentru cetăţenii români în toate statele de reşedinţă oficială sau reală, cu eliminarea oricăror forme de discriminare.

Asistenţa pentru dezvoltare

Odată cu intrarea în UE, România are obligaţia de a furniza asistenţă pentru dezvoltare în state non-UE. Susţinem priorităţile actuale ale asistenţei pentru dezvoltare – Republica Moldova, Serbia, Georgia. Considerăm însă că România trebuie să-şi asume rolul de a distribui direct, instituţional, cu ţintă precisă, pentru susţinerea politicilor proprii, ajutorul pentru dezvoltare. În acest sens trebuie construită o Agenţie specializată la nivelul MAE, dimensionată proporţional cu sumele administrate, care să gestioneze pe reguli europene proiectele din asistenţa pentru dezvoltare.

AFACERI EUROPENE

Odată cu alegerea unui nou Parlament European şi numirea noii Comisii Europene, România intră pentru prima dată, ca stat membru, într-un ciclu complet de evoluţie al instituţiilor europene. Relevanţa acestei realităţi constă în faptul că, odată cu validarea Tratatului de la Lisabona de către toate statele membre, cu tot ceea ce semnifică acesta ca evoluţie politică şi instituţională, aproape toate politicile relevante în care Comisia Europeană are competenţe exclusive, şi nu numai, vor suferi schimbări esenţiale cu efect direct asupra viziunii bugetare pentru ciclul post 2013. În domeniul mediului dar şi al energiei, pachetul Energie şi schimbări climatice aprobat la sfârşitul anului 2008 va produce modificări importante în ceea ce priveşte economia emisiilor de gaze cu efect de seră, va modifica tehnologii în special in sectoarele energiei şi industriei grele şi va crea un nou cadru pentru apariţia de noi produse şi servicii. În politica agricolă comună, ca urmare a „controlului de sănătate”, este de aşteptat să apară modificări în poderea finanţării celor doi piloni accentuându-se importanţa dezvoltării rurale. Pentru transporturi se va prezenta în anul 2010 o nouă viziune asupra culoarelor europene (TEN-T), accentuându-se importanţa transportului fluvial. Pentru politica de coeziune introducerea, prin Tratatul de la Lisabona, a conceptului de coeziune teritorială va naşte un nou tip de abordare cu privire la planificarea spaţială şi, bineânţeles, cu privire la noi tipuri de proiecte; politica de coeziune va rămâne un domeniu dificil de apărat de către CE în faţa presiunii unor state membre care, ca şi în cazul politicii comune agricole, ar dori o „naţionalizare” mai accentuată a acestora. La rândul ei, politica industrială, deşi nu se află între domeniile de competenţă exclusivă a CE, va beneficia de o atenţiei sporită mai ales datorită analizei la nivel comunitar din punctul de vedere al infrastructurii industriale şi a diviziunii sale europene. Strategiile CE vor deveni din ce în ce mai exacte din punct de vedere al obiectivelor şi al monitorizării progreselor şi se va accentua responsabilitatea statelor membre de a-şi respecta angajamentele. Din acest punct de vedere este de aşteptat ca Strategia Lisabona să fie înglobată în Strategia de dezvoltare durabilă a UE. Iată cum, chiar şi printr-o trecere în revistă a câtorva dintre cele mai relevante evoluţii viitoare, se observă nevoia ca România să treacă de la etapa de conformare specifică perioadei de preadereare şi postaderare imediată la faza de convergenţă în scopul influenţării politicilor europene.

Criza economică a provocat în interiorul instituţiilor europene o stare de alertă ca răspuns la accentele protecţioniste din discursul politic al unora dintre reprezentanţii statelor membre. Pe fondul reducerii ritmului reformelor s-a redus şi încrederea în rolul clasic de ancoră al Comisiei Europene. Noile state membre, dependente de economiile vechilor state membre, aşteaptă la rând ieşirea din criză realizând, după două decenii de tranziţie, care este efectul strategiilor de dezvoltare al anilor ‘90 bazate pe liberalizate şi integrare. Etapa post-criză a Uniunii Europene ridică în faţa statelor membre o dublă realitate: contracararea tendinţelor protecţioniste şi promovarea unui nou set de obiective pe care cetăţenii europeni să le accepte astfel încât reformele să nu stagneze. Opiniile cele mai des întâlnite arată că principalele obiective imediate pentru Uniunea Europeană sunt : regândirea sistemului bancar începând cu ansamblul reglementărilor şi punerea în discuţie a unui nou mix economic cu trimitere la o nouă politică industrială în contextul pieţei unice.

Partidul Naţional Liberal consideră că obiectivul strategic pentru România în parcursul european este adâncirea procesului de integrare simultan cu abordarea naţională a problemelor care privesc dezvoltarea socio-economică durabilă a Uniunii Europene în context global.

Este evident că reformele care vor trebui realizate de către statele membre şi bineînţeles de  către România în perioada post-criză vor fi influenţate de modul în care vor funcţiona instituţiile europene şi, la fel de important, de modul în care politicile europene vor fi înţelese, aplicate şi mai ales influenţate de către decidenţii români.

Parlamentul European a căpătat noi responsabilităţi prin Tratatul de la Lisabona, document care a pus bazele unei viziuni complexe asupra dezvoltării UE în special prin statuarea unor evoluţii instituţionale. Creşterea puterii Parlamentului European prin extinderea procedurii de co-decizie îl aduce pe picior de egalitate cu Consiliul European, forul reprezentativ al statelor membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari parţi a legislaţiei europene. Creşte, de asemenea, rolul parlamentelor naţionale care se vor pronunţa în legătură cu oportunitatea unor masuri naţionale invocând principiul subsidiarităţii. Creşterea responsabilităţii parlamentarilor naţionali va fi un argument cu privire la legitimitatea legislaţiei comunitare. Iată de ce, calitatea prestaţiei parlamentelor naţionale este esenţială iar colaborarea strânsă cu guvernele naţionale devine obligatorie pentru promovarea intereselor proprii în context european. În România, însă, Parlamentul României îşi exercită rolul de control parlamentar asupra Guvernului în materia afacerilor europene doar în temeiul Constituţiei, neexistând o lege care să clarifice exact mecanismele prin care instituţia legislativului poate urmări şi amenda activitatea executivului. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este esenţial ca Parlamentul României să se aplece cu seriozitate asupra implicaţiilor pe care abordarea pasivă de până acum o poate avea asupra procesullui de legiferare la nivel european.

Consiliul European îşi găseşte, în Tratatul de la Lisabona, recunoaşterea fără a primi responsabilităţi noi. Acest for decizional, însă, va avea un preşedinte pentru a permite acomodarea punctelor de vedere dintre nivelul executiv şi cel legislativ. La rândul său Consiliul de miniştrii va beneficia de o viteză de decizie mai ridicată prin introducerea noului tip de vot cu majoritate calificată inclusiv prin extinderea domeniilor de aplicare. Iată de ce, pentru România este necesară o regândire a sistemului de cooperare inter şi intra-instituţională astfel încât prezenţa la reuniunile pregătitoare ale Consiliilor, şi nu numai, să aibă un caracter anticipativ. Creşterea vitezei procesului decizional va fi o realitate la care România va trebui să răspundă prin creşterea rigurozităţii procesului ce coordonare. Pe de altă parte, lecţia ultimilor ani a arătat că nu dubla reprezentare a Românei prin Preşedintelui ţării şi a Primului Ministru la Consiliul European necesită o clarificare constituţională ci modul în care fiecare instituţie înţelege să îşi exercite pe plan naţional atribuţiile prezente în legea fundamentală.

Comisia Europeană va avea în continuare rolul de a promova interesul public european. Executivul european a avut în vedere, mai ales în ultimii cinci ani, o agendă a reformelor orientate către creşterea competitivităţii economiei statelor membre în context social. Ca obiectiv strategic pentru mandatul fostei Comisii Europeane, Strategia Lisabona s-a aflat la originea Programelor Naţionale de Reforme elaborate de către fiecare dintre statele membre, a căror respectare, însă, a fost un atribut mai mult naţional şi mai puţin o asumare comună. Proiectul următor al Comisiei urmăreşte includerea obiectivelor Lisabona în Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene obţinând astfel un singur document care să includă explicit temele care definesc un model socio-economic ale cărui principii se apropie cel mai mult de nevoia de sustenabilitate sau, mai precis, de echilibrul dintre resurse şi creştere economică pentru dezvoltare. Tratatul de la Lisabona întăreşte poziţia preşedintelui Comisiei dar leagă în acelaşi timp nominalizarea acestuia de rezultatele alegerilor europarlamentare (în viitor). În plus, vocaţia globală a Uniunii Europene va creşte prin înfiinţarea poziţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Nominalizarea preşedintelui şi creşterea puterilor acestuia vor aduce mai multă legitimitate politicilor comunitare şi întărirea vocii unice a instituţiei. Este de aşteptat ca viitoarea CE să aibă de susţinut o partitură dificilă fiind prinsă între priorităţile imediate post-criză ale statelor membre şi nevoia de reforme fără de care UE nu va putea să îşi atingă obiectivul primordial, acela de actor global.

Politicile comunitare au primit, prin Tratatul de la Lisabona, o serie de referinţe noi. Astfel, la cele patru libertăţi fundamentale s-a adăugat cea a circulaţiei cunoaşterii şi inovării ; în cadrul politicii regionale s-a definit conceptul de coeziune teritorială ; schimbările climatice şi energia reprezintă, de asemenea priorităţi dar şi premiere din punct de vedere al prezenţei într-un astfel de document. De asemenea, clarificarea competenţelor Uniunii Europene vis-ŕ-vis de cele ale statelor membre sunt mai bine statuate în virtutea principiilor cooperării loiale, atribuirii, subsidiarităţii şi proporţionalităţii.  În acelaşi timp, pentru la fundamentarea politicilor viitoare precum şi în relaţia cu statele membre Comisia Europeană va trebui să ţină seama de noi prevederi introduse de Tratatul de la Lisabona conform cărora piaţa internă se va baza pe o economie socială de piaţă care să tindă spre ocuparea deplină şi progres social.

În ceea ce priveşte relaţia României, în principal a Guvernului, cu Comisia Europeană rămân multe de făcut atât pe plan intern cât şi bilateral.

Una dintre problemele nerezolvate o reprezintă prezenţa cetăţenilor români în structurile CE. Astăzi, Comisia Europeană are un număr de cca. 30.500 de angajaţi (funcţionari, angajaţi temporari şi contractuali). Pentru România au fost alocate un număr de 698 de locuri (care trebuie ocupate până în anul 2011; în intervalul 2009-2011 se vor recruta cca. 360 de români) dintre care 42 funcţii de şefi de unitate (middle management), 9 de directori şi o poziţie de director general. Deşi la prima vedere ţinta pentru ocuparea a mai mult de jumătate din poziţiile înalte a fost atinsă, din păcate, în prezent numai 8 poziţii de şefi de unitate au fost ocupate (de fapt doar 4 sunt efectiv operationale) fără a mai discuta despre relevanţa poziţiilor. O strategie excesiv de rezervată, ca cea din prezent, nu mai reprezintă o soluţie în contextul în care procesul decizional se va accelera iar cele peste 1100 de grupuri de lucru ale CE se introduc noi teme în dezbatere. Pentru România prezenţa experţilor români în structurile Comisiei Europene este importantă deoarece aceştia vor contribui la o mai eficientă fundamentare a deciziilor tehnice, prin cunoaşterea specificului românesc, ceea ce va permite reducerea timpului de negociere. Pe de altă  parte este necesară o monitorizarea mai atentă a activităţii personalului detaşat din structurile guvernamentale la CE astfel încât să poată fi utilizate rapid datele publice cu privire la evoluţiile iniţiativelor comunitare.

O altă problemă care trebuie clarificată este legată de calitatea procesului de coordonare a afacerilor europene intra şi inter-instituţional la nivel naţional. Pentru România este esenţială  buna colaborare între Ministerul Afacerilor Extene şi Departamentul pentru Afaceri Europene pe de o parte, şi între acestea şi Parlamantul României pe de altă  parte. Astfel, trebuie depăşită etapa actuală în care pregătirea poziţiilor ţării noastre este doar rezultatul evaluărilor CE şi să se treacă la o nouă etapă în care deciziile naţionale să fie bazate pe studii (de impact) pregătite din timp, şi care să reprezinte baza negocierilor. În acest fel se va depăşi faza de conformare la politicile comunitare şi atingerea obiectivului de convergenţă cu acestea. O astfel de abordare va permite partajarea atribuţiilor în procesul de coordonare între MAE, ca interlocutor de primă instanţă al CE, şi DAE ca şi coordonator cu rol preponderent naţional şi tehnic. În acest context Institutul European din România (aflat în coordonarea DAE) va trebui să devină o structură activă care să permită legătura cu expertiza naţională în vederea fundamentării deciziilor guvernului. Ar fi o eroare dacă, în noul context european, coordonarea afacerilor europene ar rămâne doar o însumare sectorială a opiniilor instituţiilor cu atribuţii în domeniu (în principal ministere).

O temă dificilă rămâne cea a comunicării cu publicul a problematicii europene. Această dificultate, recunoscută de toate statele member, poate deveni un handicap cu ocazia transpunerii unor elemente de legislaţie comunitară în legislaţia internă. De aceea este important ca dialogul între guvern şi sicietatea civilă să fie îmbunătăţit. Mai mult, este necesar ca dialogul direct cu structurile europene să fie accentuat pentru o ma bună înţelegerea legislaţiei, a iniţiativelor sau a tendinţelor din politicile comunitare (lipsa de comunicare este relevantă dacă observăm că, judecătorii români au adresat curţii de la Luxemburg până în prezent doar 2 întrebări în scop de clarificare din care una nu a putut fi considerată în această categorie !).

România are nevoie să îşi contureze mai rapid profilul de ţară în context european în funcţie de potenţialul său, de nevoile sale de dezvoltare şi de rolul său politic în zonă.