PNL consideră că în educaţie, nu doar banii lipsesc, ci şi concurenţa reală şi responsabilitatea. Dezvoltarea sănătoasă a şcolii româneşti înseamnă, în primul rând, o educaţie în spiritul libertăţilor individuale, a responsabilităţii şi liberei întreprinderi, inseparabilă de un mediu competiţional real între şcoli, programe educaţionale, ambianţe şi idei. Modul de gândire a sistemului educaţional trebuie permită trecerea de la o viziune centralistă ce pune oamenii la dispoziţia statului, la o autentică viziune liberală, una în care statul trebuie pus la dispoziţia oamenilor

Educaţia şi formarea joacă un rol esenţial pentru modul în care societatea răspunde provocărilor economice, demografice, tehnologice sau de mediu care se manifestă permanent. România, împreună cu statele membre ale UE, a fost de acord să continue cooperarea politică în scopul de a respecta cele patru obiective conţinute în „Cadrul strategic european de colaborare în domeniul educaţiei şi formării” adoptat în luna mai 2009: îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei în educaţie şi formare, punerea în practică a învăţării de-a lungul vieţii şi a mobilităţii cursanţilor, promovarea echităţii, a coeziunii sociale  şi a cetăţeniei active precum şi stimularea creativităţii şi a inovării, inclusiv a spiritului întreprinzător, la toate nivelurile de educaţie şi de formare. Deşi construcţia şi funcţionarea sistemului educaţional reprezintă atribute naţionale, viitorul României nu poate fi văzut în afara Cadrului european al calificărilor, al Spaţiului european al învăţământului superior şi a celui al cercetării. Totuşi, competiţia dintre sistemele de învăţământ din UE va continua să se manifeste iar România trebuie, chiar în dificilul proces de modernizare a educaţiei, să îşi păstreze acele avantajele competitive pe care încă la mai are.

PNL consideră că decizia politică în cea ce priveşte modernizarea sistemul de învăţământ trebuie să se bazeze pe principiul conform căruia educaţia reprezintă mai întâi o investiţie şi abia apoi un cost social.

Investiţia în educaţie înseamnă o investiţie în viitor deoarece afirmarea societăţii româneşti într-o lumea modernă, o lume a cunoaşterii, nu este posibilă fără o educaţie de calitate. De aceea, sistemul educaţional, ca şi cel al sănătăţii, reprezintă spaţiul public unde interesul public se suprapune peste cel individual. Deficienţele actuale din sistemul educaţional sunt recunoscute atât de profesori cât şi de părinţi şi elevi şi trebuie spus că problema educaţiei nu va fi rezolvată doar prin finanţări suplimentare de la bugetul statului ori prin instituirea de reguli mai severe aplicate de la nivelul central sau local. Deficienţele sistemului educaţional s-au transformat, în timp, în deficite cronice: în primul rând deficitul în ceea ce priveşte resursa umană (cel mai elocvent exemplu fiind creşterea numărului de profesorilor suplinitori care a ajuns la aproape un sfert din totalul personalului didactic), deficitele care privesc infrastructura şcolară (de la disparităţile majore în ceea ce priveşte dotarea până la accesul elevilor la şcoală), dezechilibrul curricular în ceea ce priveşte atingerea obiectivului educaţional de formare a competenţelor, deficitele administrative create prin supra-centralizarea deciziei etc.

PNL consideră că în educaţie, nu doar banii lipsesc, ci şi concurenţa reală şi responsabilitatea. Dezvoltarea sănătoasă a şcolii româneşti înseamnă, în primul rând, o educaţie în spiritul libertăţilor individuale,  a responsabilităţii şi liberei întreprinderi, inseparabilă de un mediu competiţional real între şcoli, programe educaţionale, ambianţe şi idei. Modul de gândire a sistemului educaţional trebuie permită trecerea de la o viziune centralistă ce pune oamenii la dispoziţia statului, la o autentică viziune liberală, una în care statul trebuie pus la dispoziţia oamenilor.

Mai mult decât enunţarea principiilor de bază pe care trebuie să se bazeze sistemul educaţional:  egalitatea de şanse, asigurarea calităţii în educaţie, relevanţa educaţiei într-o societate în evoluţie permanentă, este nevoie ca şcoala să poată decide şi pentru sine astfel încât profesorii să aibă în faţă o carieră nu doar o meserie iar educaţia să se centreze pe beneficiarul său final, elevul şi familia acestuia. Iată de ce, este nevoie de autonomia şcolii în contextul implicării comunităţilor locale. PNL consideră că autorităţile publice locale reprezintă instrumentul prin care comunităţile locale urmăresc modul în care este asigurată calitatea învăţământului. În ceea ce priveşte învăţământul superior, reformele nu au fost niciodată finalizate. În acest caz nu autonomia a fost problema de soluţionat ci deschiderea către competitivitate, aceasta însemnând orientarea către excelenţă, cercetarea ştiinţifică şi adaptarea la piaţa muncii. Întârzierea reformelor din sistemul educaţional românesc a creat o mare presiune din partea întregii societăţi şi de aceea marea provocare de astăzi este legată de necesitatea simultaneităţii reformelor care să urmărească: descentralizarea administrativă, autonomia financiară, libertatea academică şi răspunderea publică.

În viziunea PNL obiectivul central pe care îl urmăreşte reformarea sistemului educaţional este calitatea.

Din punct de vedere al beneficiarilor direcţi, calitatea în educaţie înseamnă ca procesul de învăţământ să asigure la fiecare nivel, competenţele necesare pe care absolvenţii acelui grad de instrucţie să le poată utiliza pentru a-şi fructifica propria competitivitate socială.  Din punct de vedere al interesului public, calitatea semnifică eficienţa utilizării resursei umane şi financiare astfel încât investiţia publică în acest domeniu să crească nivelul de competitivitate a sistemului socio-economic românesc.

Pentru a atinge acest obiectiv sunt necesare:

1. Descentralizarea sistemului educaţional – ca principiu fundamental al eficientizării învăţământului românesc. Şcoala trebuie redată comunităţii din care face parte, adică beneficiarilor ei reali, familiile şi comunitatea locală. Beneficiarii efectivi ai educaţiei cunosc cel mai bine şi au cel mai mare interes s cunoască de ce are şcoala nevoie pentru a se dezvolta şi, de aceea, reprezentanţii consiliului local, împreună cu părinţii şi profesorii, trebuie sa fie cei care organizează şi conduc activităţile educaţionale. Principiul descentralizării trebuie să vizeze toate dimensiunile relevante pentru calitatea actului educaţional:

a.    descentralizarea curriculei, prin existenţa în planul de învăţământ a unui fond de timp aflat la dispoziţia consiliului de administraţiei al fiecărei şcoli, care va decide alocarea acestuia în conformitate cu cerinţele şi nevoile specifice, particulare, ale elevilor din şcoala respectivă; în acest context se urmăreşte şi descongestionarea planurilor de învăţământ;

b.   descentralizarea finanţării, care va intra şi în responsabilitatea autorităţilor locale, în special în privinţa investiţiilor şi dotărilor în materie de infrastructură şcolară. Asigurarea autonomiei financiare la nivelul fiecărei unităţi şcolare înseamnă ca şcolile să fie conduse prin instituţia consiliului de administraţie, în care membrii vor fi părinţii precum şi persoane cu bună reputaţie, cu experienţă în domeniul educaţional, finanţatori – publici şi privaţi – ai activităţilor şcolare. Instituţiile şcolare vor putea să-şi construiască propriul buget şi să decidă cât din resursele financiare să fie alocate către remunerarea profesorilor şi cât către infrastructura şcolară, în funcţie de cerinţele specifice;

c.    descentralizarea politicii de personal, ceea ce înseamnă că angajarea cadrelor didactice se va decide la nivelul fiecărei şcoli, prin deciziile consiliului de administraţie cu privire la concursuri, evaluarea şi salarizarea personalului. Aceasta include şi descentralizarea conducerii activităţii şcolare, de către directori care încheie contracte de performanţă şi de management cu autorităţile locale şi consiliul de administraţie al şcolii. Angajarea sau concedierea profesorilor, desemnarea directorilor nu trebuie să reclame implicarea primarului, ca autoritate politică local㠖 sau a inspectorului general – ca autoritate statală centrală. Autonomia decizională impune libertatea de alegere şi responsabilizarea şcolilor în actul educativ. O autonomie real㠖 decizională şi financiar㠖 reprezintă stimulentul pentru inovare şi creativitate. Succesul fiecărei şcoli va depinde de gradul în care dezvoltă noi metode didactice, noi modalităţi de transmitere a cunoştinţelor;

2. Centrarea procesului educativ pe beneficiar, prin asigurarea finanţării elevului şi nu a instituţiei şcolare. Finanţarea de bază pentru învăţământul preşcolar şi învăţământul obligatoriu se va acorda tuturor şcolilor, publice şi private, dacă acestea sunt acreditate şi se supun evaluării periodice realizată de Ministerul Educaţiei. Astfel, prin transferul elevilor de la o şcoală la alta se vor transfera şi resursele financiare alocate educaţiei sale, ceea ce justifică ideea conform căreia: calitatea educaţiei contează mai mult decât tipul furnizorului acesteia. Principiul finanţării elevului va naşte o piaţă deschisă a serviciilor educaţionale iar dacă părinţii sunt nemulţumiţi de anumite şcoli, ei îşi pot muta copiii la altă instituţie şcolară iar odată cu transferarea elevului, va avea loc şi transferarea subvenţiei de la buget. Este evident că acest sistem impune constrângeri bugetare tari pentru orice unitate şcolară, stimulând creşterea calităţii serviciilor educaţionale. Numai astfel, şcolile pot concura, pot rămâne pe piaţă şi se pot dezvolta. Principiul finanţării elevului este un alt instrument care contribuie la creşterea autonomiei financiare şi a libertăţii instituţionale ale organismelor şcolare şi încurajează diversitatea pe piaţa educaţiei.

3. Stimularea educaţiei în regim privat prin crearea unui cadru legislativ

favorabil înfiinţării de noi şcoli private, ca alternativă la educaţia publică, cu condiţia respectării unor standarde de infrastructură şi calitate educaţională. În acest sens, se impune reevaluarea procedurilor de acreditare, licenţiere, atestare a competenţelor didactice, construire a planurilor de învăţământ, recunoaştere a diplomelor etc.

4. Acordarea de credit fiscal de 100% contribuabililor pentru sumele direcţionate către finanţarea unităţilor şcolare, cercetare ştiinţifică sau burse şcolare. Statul mai poate avea un rol esenţial pentru îmbunătăţirea situaţiei învăţământului, în afara descentralizării, prin stimularea participării private voluntare la finanţarea educaţiei, mai precis prin nefiscalizarea acestor sume. Creditul fiscal presupune deducerea de la plata impozitului a fondurilor alocate în acest scop respectiv pentru acoperirea diferitelor cheltuieli generate de educaţia copiilor[4];

5. Crearea unui parcurs de carieră pentru corpul profesoral prin coroborarea legislaţiei specifice cu cea a muncii, cea a salarizării în scopul asigurării predictibilităţii pe parcursul activităţii profesorilor. Această necesitate este primul pas pentru păstrarea profesorilor performanţi în şcoli şi repoziţionarea socială a acestora;

6. Asigurarea egalităţii de şanse şi modernizarea infrastructurii sistemului educaţional. Egalitatea de şanse reprezintă o prioritate şi de aceea trebuie eliminat decalajul care diferenţiază în mod dramatic mediul rural de cel urban; de asemenea trebuie clarificat cadrul de educaţie specifică pentru copiii cu nevoi de educaţie speciale; o necesitate specială este şi flexibilizarea curriculei în scopul asigurării de noi oportunităţi pentru elevii supradotaţi. În ceea ce priveşte infrastructura este nevoie de modernizare pentru asigurarea compatibilităţii între noile informaţii şi mijloacele de transmitere a acestora. Deşi problema infrastructurii de bază a şcolii rămâne o prioritate publică, scopul final este acela de a aduce şi păstra elevii cât mai mult timp în contact cu şcoala şi noile cunoştinţe;

7. Educaţia permanentă, ca program prioritar de educaţie a adulţilor pe

toată durata vieţii[5]. Un astfel de program prioritar ar permite continuarea unei activităţi remunerate şi productive din punct de vedere economic de către persoanele de vârsta medie, fapt ce ar îmbunătăţi şi raportul actual, total nefavorabil, dintre numărul salariaţilor si cel al pensionarilor. Stimularea programelor de educaţie permanentă va avea în vedere deduceri fiscale aplicate mediului de afaceri pentru investiţiile în programele de formare a resurselor umane, precum şi introducerea de programe obligatorii de formare a personalului în instituţiile publice;

8. Educaţia europeană. Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, învăţământului românesc îi revine şi sarcina de a promova valorile culturale europene, în unitatea şi diversitatea lor, fără a neglija specificul naţional, identitatea culturală românească. Un pas important îl reprezintă cursul de limba, cultura şi civilizaţie romanească în Europa, demarat în anul 2007, având şi obiectivul promovării identităţii culturale româneşti în spaţiul european. Un alt obiectiv al educaţiei europene urmăreşte stimularea competenţelor în tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, la toate ciclurile şcolare;

În ceea ce priveşte învăţământul superior obiectivul care urmăreşte creşterea calităţii se traduce prin adaptarea la piaţa muncii, deschiderea către excelenţă şi consolidarea cercetării.

În viziunea PNL universitatea trebuie să fie una de tip antreprenorial şi cu priorităţi de cercetare. Autonomia financiară şi libertatea decizională de la nivelul universitar va trebui să transforme instituţiile de învăţământ universitar într-un întreprinzător pe o piaţă lărgită, a serviciilor educaţionale, de training şi de cercetare ştiinţifică. Pe de altă parte obiectivul îmbunătăţirii calitative se poate atinge în contextul creşterii reputaţiei absolvenţilor şi a vizibilităţii rezultatalor cercetării. Modernizarea învăţământului superior şi a cercetării implică:

9. Întărirea autonomiei universitare, în ceea ce priveşte definirea diferenţiată a programelor de studii, eliminând principiul unificator prin care finanţarea se face pe un număr de studenţi. Finanţarea trebuie să urmărească relevanţa domeniului şi nu doar numărul participanţilor la programul de studii. Astfel, profesorii pot lucra mai eficient cu studenţii cu efecte benefice asupra pregătirii acestora. De asemenea finanţarea multianuală a programelor de studii este esenţială pentru asigurarea continuităţii programelor de studii (astăzi, din cauza sistemului de finanţare, pierderea unui număr de studenţi duce la stoparea programului de studii). Promovarea măsurilor de intrare şi rămânere în sistem prin întărirea suportului financiar pentru cercetătorii debutanţi şi doctoranzi;

10. Constituirea cadrului naţional al calificărilor, pentru creşterea compatibilităţii cu sistemele de educaţie din statele membre în ceea ce priveşte cunoştinţele, abilităţile şi competenţele; acesta va permite intensificarea mobilităţii. Cadrul naţional al calificărilor este o componentă care trebuie văzută ca o contribuţie a cadrului european cu efecte pozitive asupra liberei circulaţii a persoanelor şi a cunoaşterii;

11. Diferenţierea şi concentrarea universităţilor cu respectarea principiului autonomiei în scopul alocării eficiente a resurselor şi pe baza aplicării criteriilor de calitate aferente activităţii didactice şi de cercetare;

12. Promovarea culturii antreprenoriatului, prin stimularea iniţiativelor care privesc atât promovarea propriilor produse intelectuale cât şi elemente ale transferului tehnologic.

13. Creşterea calităţii activităţii de cercetare prin eliminarea fragmentării

acesteia, regândirea sistemului de evaluare a granturilor de cercetare, transparenţa utilizării fondurilor. Pe de altă  parte, este necesară stabilirea priorităţilor naţionale de cercetare în interiorul Programelor cadru ale UE dar şi corelarea cu priorităţile CE exprimate prin documentele elaborate de către structura specializată Joit Research Center. Stimularea procesului de “brain regain” în universităţi şi centre de cercetări. Stabilirea de facilităţi fiscale substanţiele pentru firmele care investesc în programele prioritare de cercetare naţionale şi europene