Avem ca obiectiv fundamental analizarea modului în care sunt promovate interesele României la nivelul Uniunii Europene şi a gradului în care sunt îndeplinite obligaţiile ce revin României în calitate de stat membru al UE.

Odată cu alegerea unui nou Parlament European şi numirea noii Comisii Europene, România intră pentru prima dată, ca stat membru, într-un ciclu complet de evoluţie al instituţiilor europene. Relevanţa acestei realităţi constă în faptul că, odată cu validarea Tratatului de la Lisabona de către toate statele membre, cu tot ceea ce semnifică acesta ca evoluţie politică şi instituţională, aproape toate politicile relevante în care Comisia Europeană are competenţe exclusive, şi nu numai, vor suferi schimbări esenţiale cu efect direct asupra viziunii bugetare pentru ciclul post 2013. În domeniul mediului dar şi al energiei, pachetul Energie şi schimbări climatice aprobat la sfârşitul anului 2008 va produce modificări importante în ceea ce priveşte economia emisiilor de gaze cu efect de seră, va modifica tehnologii în special in sectoarele energiei şi industriei grele şi va crea un nou cadru pentru apariţia de noi produse şi servicii. În politica agricolă comună, ca urmare a „controlului de sănătate”, este de aşteptat să apară modificări în poderea finanţării celor doi piloni accentuându-se importanţa dezvoltării rurale. Pentru transporturi se va prezenta în anul 2010 o nouă viziune asupra culoarelor europene (TEN-T), accentuându-se importanţa transportului fluvial. Pentru politica de coeziune introducerea, prin Tratatul de la Lisabona, a conceptului de coeziune teritorială va naşte un nou tip de abordare cu privire la planificarea spaţială şi, bineânţeles, cu privire la noi tipuri de proiecte; politica de coeziune va rămâne un domeniu dificil de apărat de către CE în faţa presiunii unor state membre care, ca şi în cazul politicii comune agricole, ar dori o „naţionalizare” mai accentuată a acestora. La rândul ei, politica industrială, deşi nu se află între domeniile de competenţă exclusivă a CE, va beneficia de o atenţiei sporită mai ales datorită analizei la nivel comunitar din punctul de vedere al infrastructurii industriale şi a diviziunii sale europene. Strategiile CE vor deveni din ce în ce mai exacte din punct de vedere al obiectivelor şi al monitorizării progreselor şi se va accentua responsabilitatea statelor membre de a-şi respecta angajamentele. Din acest punct de vedere este de aşteptat ca Strategia Lisabona să fie înglobată în Strategia de dezvoltare durabilă a UE. Iată cum, chiar şi printr-o trecere în revistă a câtorva dintre cele mai relevante evoluţii viitoare, se observă nevoia ca România să treacă de la etapa de conformare specifică perioadei de preadereare şi postaderare imediată la faza de convergenţă în scopul influenţării politicilor europene.

Criza economică a provocat în interiorul instituţiilor europene o stare de alertă ca răspuns la accentele protecţioniste din discursul politic al unora dintre reprezentanţii statelor membre. Pe fondul reducerii ritmului reformelor s-a redus şi încrederea în rolul clasic de ancoră al Comisiei Europene. Noile state membre, dependente de economiile vechilor state membre, aşteaptă la rând ieşirea din criză realizând, după două decenii de tranziţie, care este efectul strategiilor de dezvoltare al anilor ‘90 bazate pe liberalizate şi integrare. Etapa post-criză a Uniunii Europene ridică în faţa statelor membre o dublă realitate: contracararea tendinţelor protecţioniste şi promovarea unui nou set de obiective pe care cetăţenii europeni să le accepte astfel încât reformele să nu stagneze. Opiniile cele mai des întâlnite arată că principalele obiective imediate pentru Uniunea Europeană sunt : regândirea sistemului bancar începând cu ansamblul reglementărilor şi punerea în discuţie a unui nou mix economic cu trimitere la o nouă politică industrială în contextul pieţei unice.

Partidul Naţional Liberal consideră că obiectivul strategic pentru România în parcursul european este adâncirea procesului de integrare simultan cu abordarea naţională a problemelor care privesc dezvoltarea socio-economică durabilă a Uniunii Europene în context global.

Este evident că reformele care vor trebui realizate de către statele membre şi bineînţeles de  către România în perioada post-criză vor fi influenţate de modul în care vor funcţiona instituţiile europene şi, la fel de important, de modul în care politicile europene vor fi înţelese, aplicate şi mai ales influenţate de către decidenţii români.

Parlamentul European a căpătat noi responsabilităţi prin Tratatul de la Lisabona, document care a pus bazele unei viziuni complexe asupra dezvoltării UE în special prin statuarea unor evoluţii instituţionale. Creşterea puterii Parlamentului European prin extinderea procedurii de co-decizie îl aduce pe picior de egalitate cu Consiliul European, forul reprezentativ al statelor membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari parţi a legislaţiei europene. Creşte, de asemenea, rolul parlamentelor naţionale care se vor pronunţa în legătură cu oportunitatea unor masuri naţionale invocând principiul subsidiarităţii. Creşterea responsabilităţii parlamentarilor naţionali va fi un argument cu privire la legitimitatea legislaţiei comunitare. Iată de ce, calitatea prestaţiei parlamentelor naţionale este esenţială iar colaborarea strânsă cu guvernele naţionale devine obligatorie pentru promovarea intereselor proprii în context european. În România, însă, Parlamentul României îşi exercită rolul de control parlamentar asupra Guvernului în materia afacerilor europene doar în temeiul Constituţiei, neexistând o lege care să clarifice exact mecanismele prin care instituţia legislativului poate urmări şi amenda activitatea executivului. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este esenţial ca Parlamentul României să se aplece cu seriozitate asupra implicaţiilor pe care abordarea pasivă de până acum o poate avea asupra procesullui de legiferare la nivel european.

Consiliul European îşi găseşte, în Tratatul de la Lisabona, recunoaşterea fără a primi responsabilităţi noi. Acest for decizional, însă, va avea un preşedinte pentru a permite acomodarea punctelor de vedere dintre nivelul executiv şi cel legislativ. La rândul său Consiliul de miniştrii va beneficia de o viteză de decizie mai ridicată prin introducerea noului tip de vot cu majoritate calificată inclusiv prin extinderea domeniilor de aplicare. Iată de ce, pentru România este necesară o regândire a sistemului de cooperare inter şi intra-instituţională astfel încât prezenţa la reuniunile pregătitoare ale Consiliilor, şi nu numai, să aibă un caracter anticipativ. Creşterea vitezei procesului decizional va fi o realitate la care România va trebui să răspundă prin creşterea rigurozităţii procesului ce coordonare. Pe de altă parte, lecţia ultimilor ani a arătat că nu dubla reprezentare a Românei prin Preşedintelui ţării şi a Primului Ministru la Consiliul European necesită o clarificare constituţională ci modul în care fiecare instituţie înţelege să îşi exercite pe plan naţional atribuţiile prezente în legea fundamentală.

Comisia Europeană va avea în continuare rolul de a promova interesul public european. Executivul european a avut în vedere, mai ales în ultimii cinci ani, o agendă a reformelor orientate către creşterea competitivităţii economiei statelor membre în context social. Ca obiectiv strategic pentru mandatul fostei Comisii Europeane, Strategia Lisabona s-a aflat la originea Programelor Naţionale de Reforme elaborate de către fiecare dintre statele membre, a căror respectare, însă, a fost un atribut mai mult naţional şi mai puţin o asumare comună. Proiectul următor al Comisiei urmăreşte includerea obiectivelor Lisabona în Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene obţinând astfel un singur document care să includă explicit temele care definesc un model socio-economic ale cărui principii se apropie cel mai mult de nevoia de sustenabilitate sau, mai precis, de echilibrul dintre resurse şi creştere economică pentru dezvoltare. Tratatul de la Lisabona întăreşte poziţia preşedintelui Comisiei dar leagă în acelaşi timp nominalizarea acestuia de rezultatele alegerilor europarlamentare (în viitor). În plus, vocaţia globală a Uniunii Europene va creşte prin înfiinţarea poziţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Nominalizarea preşedintelui şi creşterea puterilor acestuia vor aduce mai multă legitimitate politicilor comunitare şi întărirea vocii unice a instituţiei. Este de aşteptat ca viitoarea CE să aibă de susţinut o partitură dificilă fiind prinsă între priorităţile imediate post-criză ale statelor membre şi nevoia de reforme fără de care UE nu va putea să îşi atingă obiectivul primordial, acela de actor global.

Politicile comunitare au primit, prin Tratatul de la Lisabona, o serie de referinţe noi. Astfel, la cele patru libertăţi fundamentale s-a adăugat cea a circulaţiei cunoaşterii şi inovării ; în cadrul politicii regionale s-a definit conceptul de coeziune teritorială ; schimbările climatice şi energia reprezintă, de asemenea priorităţi dar şi premiere din punct de vedere al prezenţei într-un astfel de document. De asemenea, clarificarea competenţelor Uniunii Europene vis-ŕ-vis de cele ale statelor membre sunt mai bine statuate în virtutea principiilor cooperării loiale, atribuirii, subsidiarităţii şi proporţionalităţii.  În acelaşi timp, pentru la fundamentarea politicilor viitoare precum şi în relaţia cu statele membre Comisia Europeană va trebui să ţină seama de noi prevederi introduse de Tratatul de la Lisabona conform cărora piaţa internă se va baza pe o economie socială de piaţă care să tindă spre ocuparea deplină şi progres social.

În ceea ce priveşte relaţia României, în principal a Guvernului, cu Comisia Europeană rămân multe de făcut atât pe plan intern cât şi bilateral.

Una dintre problemele nerezolvate o reprezintă prezenţa cetăţenilor români în structurile CE. Astăzi, Comisia Europeană are un număr de cca. 30.500 de angajaţi (funcţionari, angajaţi temporari şi contractuali). Pentru România au fost alocate un număr de 698 de locuri (care trebuie ocupate până în anul 2011; în intervalul 2009-2011 se vor recruta cca. 360 de români) dintre care 42 funcţii de şefi de unitate (middle management), 9 de directori şi o poziţie de director general. Deşi la prima vedere ţinta pentru ocuparea a mai mult de jumătate din poziţiile înalte a fost atinsă, din păcate, în prezent numai 8 poziţii de şefi de unitate au fost ocupate (de fapt doar 4 sunt efectiv operationale) fără a mai discuta despre relevanţa poziţiilor. O strategie excesiv de rezervată, ca cea din prezent, nu mai reprezintă o soluţie în contextul în care procesul decizional se va accelera iar cele peste 1100 de grupuri de lucru ale CE se introduc noi teme în dezbatere. Pentru România prezenţa experţilor români în structurile Comisiei Europene este importantă deoarece aceştia vor contribui la o mai eficientă fundamentare a deciziilor tehnice, prin cunoaşterea specificului românesc, ceea ce va permite reducerea timpului de negociere. Pe de altă  parte este necesară o monitorizarea mai atentă a activităţii personalului detaşat din structurile guvernamentale la CE astfel încât să poată fi utilizate rapid datele publice cu privire la evoluţiile iniţiativelor comunitare.

O altă problemă care trebuie clarificată este legată de calitatea procesului de coordonare a afacerilor europene intra şi inter-instituţional la nivel naţional. Pentru România este esenţială  buna colaborare între Ministerul Afacerilor Extene şi Departamentul pentru Afaceri Europene pe de o parte, şi între acestea şi Parlamantul României pe de altă  parte. Astfel, trebuie depăşită etapa actuală în care pregătirea poziţiilor ţării noastre este doar rezultatul evaluărilor CE şi să se treacă la o nouă etapă în care deciziile naţionale să fie bazate pe studii (de impact) pregătite din timp, şi care să reprezinte baza negocierilor. În acest fel se va depăşi faza de conformare la politicile comunitare şi atingerea obiectivului de convergenţă cu acestea. O astfel de abordare va permite partajarea atribuţiilor în procesul de coordonare între MAE, ca interlocutor de primă instanţă al CE, şi DAE ca şi coordonator cu rol preponderent naţional şi tehnic. În acest context Institutul European din România (aflat în coordonarea DAE) va trebui să devină o structură activă care să permită legătura cu expertiza naţională în vederea fundamentării deciziilor guvernului. Ar fi o eroare dacă, în noul context european, coordonarea afacerilor europene ar rămâne doar o însumare sectorială a opiniilor instituţiilor cu atribuţii în domeniu (în principal ministere).

O temă dificilă rămâne cea a comunicării cu publicul a problematicii europene. Această dificultate, recunoscută de toate statele member, poate deveni un handicap cu ocazia transpunerii unor elemente de legislaţie comunitară în legislaţia internă. De aceea este important ca dialogul între guvern şi sicietatea civilă să fie îmbunătăţit. Mai mult, este necesar ca dialogul direct cu structurile europene să fie accentuat pentru o ma bună înţelegerea legislaţiei, a iniţiativelor sau a tendinţelor din politicile comunitare (lipsa de comunicare este relevantă dacă observăm că, judecătorii români au adresat curţii de la Luxemburg până în prezent doar 2 întrebări în scop de clarificare din care una nu a putut fi considerată în această categorie !).

România are nevoie să îşi contureze mai rapid profilul de ţară în context european în funcţie de potenţialul său, de nevoile sale de dezvoltare şi de rolul său politic în zonă.